Protagoniștii lui Stephen King au fost vânați de tot felul de ființe malefice, de la clovnul demonic al „It” până la ticălosul cowboy Randall Flagg din „The Stand”. Însă, la fel de înfricoșători precum acești răi supranaturali, cei mai neplăceri antagoniști ai lui King sunt de dimensiuni umane: scriitorul blocat alunecând în amăgire de grandoare și violență domestică, fanul posedat până la punctul nebuniei de ficțiunea altcuiva, adolescentul agresat a ucis din cauza cruzimii semenilor sai. Putem vedea ceva din noi înșine în aceste personaje și recunoaștem în ele propria noastră capacitate de rău. Ultimul roman al lui Stephen King, „Institutul”, face parte din această a doua categorie și este la fel de bine conturat și entuziast ca și cel mai bun din munca sa. Nu are fantome, nici vampiri, nici entități diabolice metamorfozante sau invadatori din alte dimensiuni care intenționează să chinuie copiii nevinovați. Copiii nevinovați sunt chinuiți în „Institutul”, dar oamenii care îl fac sunt foarte asemănători cu tine și cu mine.
Romanul se deschide cu Tim Jamieson, un fost polițist (a fost forțat să demisioneze din departamentul de poliție din Sarasota, după un episod pe care îl descrie drept o „Bube Rube Goldberg”) rătăcind spre nord spre Carolina de Sud, mergand cu autostopul și muncind locuri de muncă ciudate. Până când aterizează în DuPray, un orasel feroviar cu vitrine închise și un motel darapanat. El ia ia o slujba ca un fel de patrulier de noapte semi-oficial și constată că îi place mai degrabă locul. Acesta este ultimul pe care îl vom auzi de ceva vreme, dar aceste primele 40 de pagini ale „Institutului” – cu o nota scăzută și relaxată, o reprezentare neafectată și convingătoare în mod genial a unor anumite mersuri necelebrate ale vieții – demonstrează cât de atrăgătoare este ficțiunea lui King.
„Institutul” se îndreaptă apoi către Luke Ellis, un tânăr de 12 ani din Minneapolis, cu un creier extraordinar. Extraordinar într-un mod obișnuit, adică cu excepția unei abilități telekinetice foarte minore. Luke este genial. Citește cărțile lui William James, A.A. Big Book și tot ce a scris Cormac McCarthy. Dar este și un copil care urmărește „SpongeBob SquarePants”, are prieteni și joacă baschet cu o abilitate moderată. Și, ocazional, când este cu adevărat încântat, Luke ar putea determina o tigaie de pizza goală să patineze de pe o masă fără să o atingă. Așa cum mama și tata lui Luke se obișnuiesc cu ideea de a se muta la Boston, astfel încât să poată lua cursuri atât la M.I.T. și Colegiul Emerson, o echipă de atacuri de operatori misterioși intră în casa Ellis, dărâmându-l și răpindu-l pe Luke și executându-și părinții.
Luke se trezește într-o cameră decorată ca dormitorul său de acasă, dar cu o ușă care se deschide pe un coridor decorat cu afișe de copii care se împletesc înglobate cu lemne precum „DOAR O altă ZI ÎN PARADIS” și „ALEGE SĂ FII FEL!” Acesta este Institutul și un paradis nu este. Întâlnește o fată pe nume Kalisha, care îi dă pământul și îl introduce celorlalți deținuți, toți copiii. Adulții care conduc Institutul îi supun pe copii – toți care au abilități telekinetice – la experimente inexplicabile, de la inofensiv la inconfortabil, până la existențial terifiant: injecții; lumini pâlpâitoare; mostre de sânge; IRM-uri; și, cel mai rău dintre toate, scufundări până la punctul de a se îneca într-un rezervor de apă. Dacă copiii se conformează, primesc jetoane bune pentru tratările de la distribuitoarele care oferă gustări, băutură și chiar țigări. Dacă rezistă, aceștia vor fi bătuți sau încurcați. După câteva săptămâni, cei mai mulți dintre ei vor fi transferați în jumătatea din spate, o parte a Institutului învăluită în zvon. Niciun copil nu se mai întoarce din Jumătatea din spate.
